Sedință cu părinții: 23 .03.2026
1.EN II
2.Școala Alfel
https://pdfe.com/editor/69c1455f97c3ba63b9980d7f
- Elemente de coordonare în evaluare
- https://www.superteach.ro/wp-content/uploads/2021/02/SuperTeach_Evaluare_Constantin_Lomaca.pdf
- Operațiile matematice Înmulțirea și împărțirea
Lectura
Scrierea imaginativă- Broșura - Disciplina elevilor și frecvența școlară
Am creat în LIVRESQ o lecție interactivă și atractivă pentru a ajunge la îndeplinirea competențelor specifice pe care mi le-am propus. Am prezentat tema și obiectivele. Proiectarea de pe aceeași platformă tipuri de itemi și inserare de materiale video, imagini, informații, mi-au fost de un real folos, pentru a-i determina pe elevii mei să-și localizeze și să înțeleagă, noțiuni legate de Polul Nord și Polul Sud. Faptul că LIVRESQ încorporează tehnologie de inteligență artificială OpenAI, mi-a oferit posibilitatea să creez itemi la matematica de tip chestionar, acordeon, adevărat/fals, de completare ale unor enunțuri, unici și de înaltă calitate pentru lecția mea interactivă.
https://library.livresq.com/details/699f3f2423666e00091e21c8
Articol
Gillian este o fetiță de șapte ani care nu ține pasul la școală. Ea continuă să se ridice, să fie distrasă, să zboare în visele ei și, astfel, are multe probleme în urma lecțiilor.
Profesorii ei își fac griji pentru ea, o pedepsesc, o ceartă, o răsplătesc de fiecare dată când este atentă, dar niciodată nu durează mult. Gillian nu știe să stea calmă la birou și nu știe să fie atentă.
Când vine acasă, mama ei e tristă. Notele proaste și pedepsele la școală devalorizează fetița și acasă.
Într-o zi, mama lui Gillian și fiica ei sunt convocate de directorul școlii. Această mamă așteaptă încă o veste proastă, concediere sau detenție sâmbăta următoare. Gillian este tristă și bătută… așa că mama o ia de mână pe fiica ei și se duc la biroul directorului care îi îndrumă către consilierii școlari unde există un doctor și profesori care au examinat cazul lui Gillian.
Aceștia din urmă își exprimă nemulțumirea față de dizabilitățile fetiței, vorbesc de boală, o tulburare evidentă. Probabil e hiperactivitate, concluzionează medicul care vrea să facă tratament.
La acest sfat, un profesor bătrân foarte respectat, care cunoaște bine fetița, roagă pe toți să îl urmeze în camera alăturată. În drum spre ieșire, profesorul îi spune lui Gillian să rămână singură, se vor întoarce în curând.
Apoi o lasă pe Gillian cu radioul pe care îl deschide și canalul BBC pune muzică.
Cum fata este singură în cameră, imediat se ridică în picioare și începe să se miște natural pe ritmul melodiei. Un har emană din întreaga ei ființă, un zâmbet îi desenează pe buze, muzica o poartă într-un moment de grație ce-i poartă întreaga ființă.
Profesorul care a reusit sa lase usa zambeste colegilor sai, doctorul si mama lui Gillian si spune:
„Vezi, Gillian nu e bolnavă, Gillian e dansatoare!” ” »
Apoi îi recomandă mamei sale să o ducă la cursuri de dans și colegii săi profesori pentru a o lăsa să danseze din când în când în clasă.
Gillian participă apoi la prima ei clasă de dans și când ajunge acasă îi spune mamei sale:
„Toată lumea e acolo ca mine și nimeni nu trebuie să stea la școala de dans!” ” »
În acest loc al „fericirii”, cum îi spune ea, este instruită în dans clasic, step, jazz și dans contemporan.
Câțiva ani mai târziu, GILLIAN LYNNE este acceptată și absolvită Școala Royal Ballet din Londra. Ea este atunci membră a trupei London Royal Ballet, apoi solistă și în cele din urmă coregraf atras de această instituție remarcabilă.
Îi datorăm crearea celor mai mari musicaluri din istorie: Pisici, Fantoma de la Operă, Jesus Hristos Superstar, Evita etc… Îi datorăm și coregrafia a peste treizeci de filme, inclusiv celebrele „My Fair Lady” și „Yentl”.
Toți „copiii diferiți” ar trebui înțeleși de adulții capabili să-i primească așa cum sunt și nu ceea ce le lipsește.
Trăiască diferiții copii: oițe negre, neînțelese, zebre, aspergers, dislexic sau disspraxic, hiperactiv, hipersensibil…
Ei creează frumusețea în această lume…
NouEi aș! Să dam Cezarului ce -i al Cezarului!
Specialist în Șțiințele educației:ISCED 7 de 2× Istoria Pedagogiei, Fundamentele psihologieu,Psihologia educației, Psihologia copilului, Pedagogie, Științele cognitiv-comportamentale, Dezvoltare umana,Teoria instruirii, Teoria curriculumului, Doctrinele educatiei, Sociologia educației-, Teoria și metodologia evaluarii, Managemetul educațional, Managementul clasei, Metodicile, Diagnoză, Învatămant special, Managementul emoțiilor, Etica și integritate academică, Cercetare educațională…câteva amintiri din viața mea.
Nou Poate că multora dintre dumneavoastră, un cadru didactic /profesor pentru învățământul primar reprezintă persoana care aduce cele mai mari transformări benefice la nivelul personalității micului educabil, dar de fiecare dată acest lucru nu se poate realiza imediat, rapid. Aceste schimbări, evoluții se pot face în echipă, elev, cadrul didactic si suportul fiecăruia dintre dumneavoastră.Mai bine spus cu ajutorul conectării dumneavoastră, ca părinți cu fiul , fiica dumneavoastră.
Echilibrul dumneavoastră, așteptările atașate unei sincere realități , acceptarea stării de fapt a copilului dumneavoastră, a sistemului de învățământ românesc, cu situațiile sale, cu metodologiile, cu legile, regulamentele, comunicarea de tip suportiv cu cadrul didactic pot conduce la schimbări, evoluții ale personalității elevului.
Săptămâna aceasta, 30 septembrie 2014,la ora de dezvoltare personală, la lecția ”Meserii” eleva mea minunată, O m-a întrebat, care este cea mai grea meserie, în viziunea mea.
Ca un copil, împovărat, dar si cu o sinceritate extrasă din adâncul ancestralității arhetipale jungiene, am spus că profesia de învățător/institutor este una dintre cele mai provocatoare.(https://alinasutu.com/cele-12-arhetipuri-jungiene-ce-este-un-arhetip-si-ce-spune-fiecare-in-parte)
Am adus câteva argumentări concrete, unii au înțeles, chiar și minunata mea elevă, O, alții impresionați pentru o clipă de emoția mea…priveau mirați, în sens aprobativ.
Clasa 1, de anul acesta este o nouă cărare pictată în culorile calde ale unei toamne.
Foarte multe cazuri de părinți dau vina pe invățator, metoda de lucru…total neadevarat! Părintele trebuie sa constientizeze fiecare etapa psihomotrică a copilului , cei sapte ani de acasa, grilele de comportamente Elena Irina Vlad, deprinderile de pronuntare corecta a sunetelor limbii române, percepția vizuală, si auditivă, acuitatea observatorică, exercițiile de indrmânare, internalizare corectă a limbii romane, corectarea de la frageda pruncie a acordurilor, mai ales a Topicii….
Nou Nu putem astepta totul de la scoala si gradinita. Si noi, parintii, putem lucra cu cei mici acolo unde simtim ca mai e nevoie. De pilda, la citire sau… Vezi mai mult
Foarte multe cazuri de părinți dau vina pe invățator, metoda de lucru…total neadevarat! Părintele trebuie sa constientizeze fiecare etapa psihomotrică a copilului , cei sapte ani de acasa, grilele de comportamente Elena Irina Vlad, deprinderile de pronuntare corecta a sunetelor limbii române, percepția vizuală, si auditivă, acuitatea observatorică, exercițiile de indrmânare, internalizare corectă a limbii romane, corectarea de la frageda pruncie a acordurilor, mai ales a Topicii….
https://www.facebook.com/reel/726595669686252<iframe
Nou Sindromul broaștei fierte
Sindromul broaștei fierte
Cercetările din psihologie se bazează în mare măsură pe experimente. Iar experimentele se fac de obicei pe animale. Cel mai adesea pe cobai, pe şoarecii albi, sau pe… studenţii la psihologie 🙂
Experimentul cu broasca (Goltz) este însă unul relevant pentru modul de comportament al omului obişnuit! Deşi acesta pretinde că are un creier mult mai evoluat decât orice animal, instinctele şi comportamentele bazate pe instinct pot fi, în anumite situaţii, similare.
În cazul experimentului cu broasca, vom constata că dacă introducem o broască într-un vas cu apă prea fierbinte, aceasta SE MOBILIZEAZĂ, şi face un supraefort ca să sară afară, să se salveze de la moarte! Însă dacă broasca este pusă într-un vas cu apă rece, iar temperatura apei este crescută lent, în mod constant, broasca NU VA MAI SĂRI afară! Ea va face un continuu EFORT ADAPTATIV, şi se va obişnui treptat cu căldura excesivă. Până la nivelul la care va muri fiartă!
Explicaţia e simplă, în loc să îşi concentreze toată energia pentru SALVAREA ei, broasca o va consuma pentru a se OBIŞNUI cu temperaturile excesive! Astfel că va muri epuizată, fără să-i mai rămână energie pentru a se salva! Toată energia ei a fost consumată în procesul de adaptare la apa fierbinte!
Deseori, păţim acelaşi lucru. Agresiunile mediului exterior, dacă sunt bruşte şi violente, ne mobilizează, în timp ce solicitările în exces care vin lent, tind să fie NEGLIJATE! Le dăm o semnificaţie redusă, le marginalizăm, le ascundem sau ne minţim, le NEGĂM, încercând eroic să le suportăm!
Faptul că suportăm, şi ne străduim să ducem pe picioare sarcinile grele, pare a fi un lucru pozitiv. Dar numai cu condiţia de a şti când să ne oprim, şi să avem PUTEREA de A SPUNE NU. De a spune STOP jocului periculos!
Însă această putere este risipită în procesul de adaptare! Şi atunci intrăm cu uşurinţă în incapacitatea de a reacţiona, de a ne salva! Stăm şi acceptăm, ca şi ciobanul din balada Mioriţa, să se întâmple inevitabilul. Pe care de altfel l-am prevăzut! Şi la care nu ne mai putem opune, din lipsa energiei!
Domeniile în care cădem victime acestui comportament pot fi şi sănătatea, familia şi cariera. În ce priveşte sănătatea fizică, deseori refuzăm să mergem la medic, deşi corpul trimite semnale clare. Durerile suportabile sunt NEGLIJATE, NEGATE, ascunse, şi nerecunoscute!
Durerea de dinţi e proverbială în acest sens! Abia când se trece de limita suportabilităţii, cu medicamente cu tot, luăm decizia de A ACŢIONA, de a merge în sfârşit la dentist!
Sindromul broaștei fierte acționează lent!
În mod similar viciile ne atacă lent. Fumatul, alcoolul, dependenţele de orice tip, au de regulă cauze adânci, negate, şi nerezolvate de mai mulţi ani! O ţigară cu haşiş sau un pahar de alcool nu te omoară brusc, dar intoxicaţia lentă, treptată, sistematică te poate într-o zi distruge definitiv din interior!
În familie, conflictele mocnite, persoanele toxice, lipsa de comunicare sunt pietre de moară, purtate ani de zile. Violenţa verbală sau fizică este suportată în tăcere zeci de ani, şi sentimentele de ruşine, jenă, ne fac să NEGĂM, să ASCUNDEM obsesiv problemele reale.
Insatisfacţia, lipsa afecţiunii reale, frustrarea şi nemulţumirea sunt toxine reale, care SE ACUMULEAZĂ! Hormonul de stres pe care îl producem chiar noi, în propriul nostru organism, ne intoxică lent, imperceptibil, până la nivelul la care organismul se prăbuşeşte, inclusiv fizic. Odată imunitatea deteriorată, poarta e deschisă tuturor afecţiunilor.
La serviciu, mai ales dacă munca pe care o facem NE DISPLACE, se acumulează nemulţumirile, şi sentimentele negative. Atmosfera de la locul de muncă, anturajul, dar şi venitul insuficient sunt factorii care agravează tensiunile tale interioare, până la nivelul la care renunţi la a mai avea încredere tu în propria ta persoană!
În acel moment începe DECLINUL. Sau EROZIUNEA. Lent, dar sigur, tinzi să devii treptat o epavă. Nu mai ai energia să ieşi din cercul vicios, să te califici în altă profesie, să cauţi alt loc de muncă sau să participi la un interviu.
Frica te depăşeşte, şi pune complet stăpânire pe capacitatea TA de a FACE ALEGERI CORECTE. Poţi să devii astfel cu uşurinţă un instrument în mâna altora, de care ei să se folosească mereu. Iar tu eşti inacapbil să mai spui NU, sau să opreşti procesul de eroziune, pentru că energia ta se află la un nivel prea scăzut ca să mai poţi să te eliberezi.
Apare astfel un adevărat BLOCAJ MENTAL, o incapacitate de acţiune, deşi de fapt tu ştii exact ce ai de făcut, şi cunoşti faptul că aşa nu se mai poate. Însă în lipsa PERCEPŢIEI REALE a pericolului ascuns, tu nu reacţionezi, sau amâni reacţia ta pe termen nelimitat.
Nu te protejezi, nu ai grijă de tine, şi când consecinţele neglijenţei tale sunt prea mari, decoperi că e prea târziu. Ca şi broasca din experiment, care sfâşeşte prin a muri fiartă, deşi INIŢIAL avea suficientă energie să se salveze singură!
Oamenii însă mai au o şansă, un life coach, antrenor pentru viaţă, psiholog, terapeut, care să le dea o mână de ajutor, dacă se apelează la el ÎN TIMP UTIL. Prin simplul fapt că acesta te observă din EXTERIOR, treptat devii CONŞTIENT de situaţia reală, şi te mobilizezi LA TIMP pentru a ieşi din situaţia critică.
Ai de parcurs, ghidat din exterior, doar paşii care presupun ieşirea din starea de NEGARE, conştientizarea situaţiei şi ACCEPTAREA ei, şi apoi, treptat, începerea procesului de PREGĂTIRE, care se va finaliza cu trecerea la ACŢIUNE. Urmând ca apoi să fii atent să nu cazi din nou în aceeaşi capcană.
Orice acţiune, orice schimbare, în această situaţie este infinit mai utilă decât AMÂNAREA, stagnarea, încremenirea în starea de blocaj mental, de non-acţiune. Iar primul tău pas spre acțiune poate fi chiar ACUM și Acum !
Preluat de pe https://psihologdanielmois.ro/sindromul-broastei-fierte/
Nou Povestea acesta are o rezonanță afectivă mare pentru mine, o stiu inca din preadolescență.Doamna mea profesor de chimie mi – a spus- o atunci când a simtit ca nu învăț cu plăcere,spre deloc, la acestă disciplina.Îi spuneam ca nu-mi place, că nu ințeleg…astfel povestindu-mi pilda broscuțelor, am înțeles să nu renunț, sa- mi caut ancore și feluri diferite de integrare a noilor cunoștințe…Îi mulțumesc, mult!Nu știam că în timp voi fi și eu profesor…Azi cand vad un elev, demotivat, cu drag ii spun aceeasi poveste…
EXPERIMENTUL LA CLASĂ “OCHI ALBAŞTRI, OCHI CĂPRUI”Teoria etichetării, sau în termeni liberi, fiți atenți cine sădeste în mintea, sufletul copilașului dumneavoastră!
Mi se întâmplă ca mămică, ca profesor să convenim la realizarea unor sarcini, cu cei cu care interacționez, fiul meu/ elevii mei . Unii prin motivație, atenție (volum, concentrare, stabilitate) își duc satcina la final, în timpul cerut, alții nu.deci tu știi ca el are toate mecanismele cognitive, deprinderi, poate să o relizeze și totuși nu o face.
Confesiune:Ca mămică zilnic mă confrunt cu amânările fiului nostru. Vă invit sa citiți următorul articol, poate vă este de ajutor.
CE REPREZINTĂ MESAJUL ELABORAT TEHNIC PENTRU TOFFLER?
Articol de 1429 de cuvinte. Timp pentru citire: 7 – 12 minute
Ați răsfoit un scenariu de film? Sau, aflate mai la îndemână, citiți articole din revistele care se încăpățânează să apară într-o formă tipărită? Dacă răspunsul este pozitiv, meritați întâi de toate felicitări și apoi, ați observat cu siguranță cum mesajele sunt condensate, iar textele prelucrate pentru a fi eliminate repetițiile sau informațiile redundante, „în vederea transmiterii unui conținut informațional maxim”, cum explica Toffler. Ați luat contact cu „mesajul elaborat tehnic”.
Vedem în articolul de azi ce ar trebui să înțelegem printr-un mesaj elaborat „tehnic”, cine îl creează și care sunt consecințele expansiunii sale, anticipate de Toffler cu aproape cinci decenii în urmă și confirmate de realitatea căreia îi suntem martori pasageri.
Conținut:
- Cine a fost Toffler?
- Ce sunt mesajele codificate?
- Mesajul elaborat tehnic
- Șocul viitorului (cartea în limba română)
Mesajele elaborate tehnic asaltează sistemul nostru nervos.
CINE A FOST TOFFLER?
Toffler este un nume care nu mai are nevoie de prezentare, sociologul american lăsând de curând lumea mai săracă, după ce a îmbogățit-o timp de 86 de ani prin ideile și cărțile sale traduse și publicate de ambele părți ale Atlanticului ori ale Cortinei de Fier. Da, „Șocul viitorului” datorită căreia Toffler și-a căpătat eticheta de „futurologue” (fr) – cercetător al viitorului – a fost publicată în România, în 1973, cu o prefață semnată de Silviu Brucan, cunoscut nouă cu porecla câștigată după revoluție: „oracolul din Dămăroaia”. Și e cert impactul avut de Toffler asupra lui Brucan, acesta intitulându-și emisiunea de analiză la tv „Profeții despre trecut”, întrucât „e foarte greu să faci profeții, mai ales în privința viitorului”, exact cum scria Toffler cu umor, citând un proverb chinezesc ce i-a rămas în memorie lui Brucan.
Dar înainte de a fi cercetător al viitorului, Toffler s-a remarcat ca un observator atent al vremurilor sale, cei trei ani petecuț în Washington DC pentru a relata lucrările Congresului și ale Casei Albe pentru un cotidian din Pennsylvania, demonstrându-i că există o transformare fundamentală în tipul și forma mesajelor care ne asaltează zilnic simțurile, iar ca vârf de lance al acestei accelerări se distanțează mesajul elaborat tehnic sau „mesajele codificate, elaborate tehnic”.
CE SUNT MESAJELE CODIFICATE?
Departe de a fi desprinse din filmele cu spioni, mesajele codificate depind de convenții sociale pentru a le fi relevată semnificația. Aici sunt incluse limbajele, fie ele semne scrise sau gesturi, semnale acustice sau luminoase, „ritmuri de tobă sau pași de dans”, „noduri înșirate pe o sfoară” (ca să amintesc două dintre exemplele date de Toffler), tot ceea ce poate fi considerat cod.
„Toate mesajele transmise prin mijlocirea unor asemenea limbaje sunt codificate”.1
Toffler observă că pe măsură ce societățile s-au dezvoltat iar lumea a devenit mai mică (ca să reiau metafora „satului global” făcută celebră de McLuhan), pe fondul creșterii comunicării asistăm la o expansiune a codurilor, procentul mesajelor necodificate scăzând în detrimentul celor codificate. Asta întrucât din ce în ce mai puține informații ne parvin din observarea directă a lumii evenimentelor. Suntem mai puțin „prezenți” și mai mult conectați. A se vedea modelul lui Gerbner.
Mai mult, dacă în societatea preindustrială, mesajele codificate abundau în informații redundante sau trivialități, de unde caracterul arhaic, flecar și deloc riguros al comunicării (vorba aceea: „De ce dai, mă, nu știi să înjuri?”), societățile industrială și post-industrială au adus cu sine nou tip de mesaje codificate, create de oameni specializați în comunicare. Mesajele, adaptatele inițial pentru mass-media (în societatea industrială), suferă o nouă adaptare la noile media și mijloacele moderne de comunicare în societatea curentă (post-industrială).
Ca să facem o comparație între perioadele menționate, omul preindustrial (țăranul român – fie-mi cu iertare) primea informații doar de la cei din jurul său, discuțiile menținându-se nivelul elementar (vreme, familie, muncă… brânză, viezure, mânz șamd). În rarele momente când avea de-a face cu un mesaj (codificat) elaborat tehnic, acesta trebuia „pus în scenă” și ne amintim de poiana fierăriei lui Iocan unde Ilie Moromote citea ziarul „Mișcarea” în timp ce performa un adevărat joc de roluri. În schimb, omul industrial și postindustrial ascultă știrile, citește ziarele (edițiile tipărite sau online), urmărește filme, merge la teatru sau la spectacole, ascultă muzică și, scria Toffler în 1970, „citește mii de cuvinte în fiecare zi, care toate au fost redactate cu multă grijă”.2
MESAJUL ELABORAT TEHNIC
„Grija” menționată de Toffler pare să nu mai fie azi o certitudine, dar chiar și așa, știrile publicate pe site-urile principalelor ziare ori ale posturilor radio-tv, anunțurile de pe rețelele sociale sau de pe blogurile proprii, cadrează cu mesajul elaborat tehnic așa cum îl identifica Toffler în 19703, întrunind o serie de caracteristici care nu doar că s-au păstrat, dar le întâlnim într-o formă accentuată:
- Mesajele sunt bogate în informații;
- Sunt condensate (gândite pentru o parcurgere rapidă);
- Lipsesc elementele redundante (trimiterile al alte materiale se fac prin hiperlegături);
- Sunt orientate spre un scop anume (în post-industrialism timpul consumatorului a devenit un bun de preț);
Să facem un exercițiu. Căutați un scenariu de film (sunt disponibile nenumărate pe internet) și comparați 500 de cuvinte (păstrez același etalon ca Toffler) dintr-un dialog cu transcrierea unei discuții avute la birou, de exemplu. Și în primul caz, și în doilea avem de-a face cu mesaje codificate, diferența fiind că scenariul este elaborat tehnic și nu vom întâlni repetiții, pauze sau aceleași lucruri spuse sub altă formă cum se întâmplă într-o conversație întâmplătoare. Ce observăm? Sau ce a observat Alvin Toffler4? E alt ritm. Altă accelerație. Și câți nu și-au dorit o viață precum a personajelor din film ori a eroilor din cărți, ce contrasta puternic cu propria existență „plictisitoare”. Parcă și personajele din reclame se distrează mai bine în 20-30 de secunde decât alții într-o viață. Să-mi spuneți că nu contează povestitorul!
Pe măsură ce suntem asaltați de mesajele elaborate tehnic (Toffler) sau de mesajele ce corespund unor rigori de formă și conținut (cum prefer să le numesc), realizate de comunicatori profesioniști, odată ce ele devin dominante, „masa de informații codificate care îl înconjoară (pe individ, n.a.) începe să asalteze simțurile sale cu o rezistență reînnoită”.5
Așa explica Toffler încă din 1970 „frenezia vieții cotidiene”6, „a timpului care nu mai avea răbdare” cu oamenii (vorba lui Marin Preda, că tot aminteam romanul Moromeții) și continua cu o profeție ce s-a adeverit cu vârf și îndesat odată cu avântul comunicațiilor mobile. Hai să vedem ce spunea Toffler.
„Dacă industrialismul se caracterizează printr-o accelerare a comunicațiilor, tranziția la supraindustrialism este însoțită de eforturi intense pentru a accelera și mai mult procesul. Valurile de informații codificate se transformă în talazuri furioase, care iau un avânt din ce în ce mai mare, atacându-ne, căutând să intre în sistemul nostru nervos.”7
Este și o veste bună. Nu vor exista niciodată atâția oameni specializați în comunicare capabili să acopere întreg spectrul de mesaje emise prin mass-media și noile media, pentru același spațiu de expunere concurând, „shoulder to shoulder”, mesajul elaborat tehnic și… pozele cu pisici 😉
Prezicerile „se împlineau, dar pe dos, așa cum se întâmplă de obicei cu prezicerile”8 Talazurile sunt slime, dar continuă să ne asalteze. Înțelegem pe jumătate și nu ne mai miră nimic. „Am închis radioul ca pe un capac la ghena de gunoi”.9
Vă las în compania cărții lui Toffler „Șocul Viitorului” (versiunea în limba română, disponibilă pe Scribd) și cu promisiunea unei surprize. Ce au în comun Alvin Toffler și Orson Welles?ȘOCUL VIITORULUI (ROMÂNĂ)
- Alvin Toffler, Șocul Viitorului, Editura Politică, București, 1973, p. 173 ↩
EXPERIMENTUL LUI ASCH ȘI CONFORMISMUL DE GRUP. CE TREBUIE SĂ REȚINEM?
Articol de 1139 de cuvinte. Timp pentru citire: 6 – 9 minute
Fără îndoială, experimentul lui Asch sau mai corect spus, experimentele din 1951 și 1956 gândite de Solomon Asch sunt printre cele mai cunoscute din psihologie, dând naștere la vii discuții, comentarii și chiar abordări teoretice noi. Și mai interesant e că Asch coordonează aceste experimentele la mai bine de 10 ani după ce făcuse o primă tentativă pentru a demonstra cum studenții / subiecții confruntați cu o opinie favorabilă, tind să-și formeze o opinie pozitivă. A fost unul dintre cele mai puternice semne ale prezenței conformismului într-un grup pe care Asch s-a gândit să-l testeze…
Conținut:
- În ce a constat experimentul lui Asch
- Ce trebuie să reținem din experimentul lui Asch
- Experimentul recreat după 10 ani (video)
1. ÎN CE A CONSTAT EXPERIMENTUL LUI ASCH?
Experimentul gândit de Solomon Asch1 este relativ simplu. Grupuri de maxim nouă persoane sunt invitate pentru a participa la un experiment despre ceea ce ar trebui să fie testarea mecanismelor percepției. Li se prezintă serii de planșe, în stânga cu o linie verticală, numită linie-etalon, iar drepta cu trei linii verticale, dintre care trebuie s-o identifice pe cea identică cu linia etalon. Și pentru că nu erau persoane care să fi stat cu ochii în monitor până la 30 de ani ca acum, șansele de a alege greșit erau infime. Asta doar în teorie. În practică, ne aflam în fața unei tentative de manipulare, numai puțin de opt membri ai grupului fiind complici și unul singur, subiect. Mai mult, printr-o tragere la sorți aranjată, subiectul naiv ajunge să-și spună printre ultimii (sau penultimul), după ce majoritatea complicilor se pronunțaseră deja.
Experimentul lui Asch, recreat în 1970
Pornește experimentul lui Asch2. Primele două încercări (din totalul de 18) se derulează fără ca nimic notabil să se întâmple, atât complicii, cât și subiectul naiv identificând corect linia-etalon din grupul de trei. Apoi, la treia încercare, ceva se schimbă și toți complicii dau un răspuns eronat din punct de vedere al percepției. Subiectul se blochează. Știe răspunsul corect, însă are rețineri în a se exprima. E pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv, și atunci neagă evidența, adoptând răspunsul eronat al complicilor în 37% din cazuri. Pe când în situațiile normale, când nu exista manipularea, din 37 de răspunsuri ale subiecților reali, doar două erau greșite. Media erorile era 0,08, pe când în timpul experimentului ajunge la 4,41, dintr-un maxim posibil de 12.
Din cele 123 de persoane care au făcut obiectul experimentului lui Asch, doar 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și nu comis vreo eroare, adică mai puțin de 23%. De partea cealaltă, aproape 1/3 dintre subiecți (32%), supuși presiunii, au indicat răspunsul greșit mai mult de jumătate dintre întrebări, de unde se deduce o puternică tendință spre conformism. Evident, contează și particularitățile individuale, altfel n-am avea subiecți care refuză să se conformeze și nici situații când, în lipsa mizei, oamenii preferă să-și nege propriile simțiri mai degrabă decât să facă notă discordantă într-un grup care, până la urmă, nu înseamnă nimic pentru ei.
Un alt element scos la iveala de experimentul lui Asch este importanța izolării subiectului naiv supus manipulării. Astfel, dacă în grupul de studiu este introdus un al doilea subiect naiv, în poziția a patra de exemplu, influența grupului scade de la 32% la un pic peste 10%. Mai mult, dacă un complice aflat la răspuns chiar înaintea subiectului naiv, acceptă să furnizeze răspunsuri corecte, rata de influențare scade până la 5,5%.
Odată demonstrată importanța unanimității, Asch a trecut mai departe, încercând să vadă dacă dimensiunea grupului influențează procentul de 32%. Ei bine nu. Conformismul maxim se atinge atunci când avem un trei complici și un subiect naiv, sporirea din acel punct a numărului complicilor nu mai crește cele 32 de procente. Subiectului nu-i mai pasă. Intervine detașarea.
Cum poate spori procentul răspunsurilor eronate din partea subiectului naiv? Introducând în grupul de trei complici o persoană cunoscută și apreciată. Iar dacă cel care coordonează experimentul, reprezentantul autorității aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape că se dublează, ajungând la 62%.
În fine, încă o reacție simpatică din partea subiecților pusă în lumină de experimentul lui Asch, l-a reprezentat încercarea acestora de a alege răspunsul greșit, însă nu cel indicat de grup, ci pe acela care se abătea cel mai puțin de la soluția reală. Dintre două rele, o alegeau pe cea ma mică. Alegeau răspunsul cu gradul de eroare mai mic, ca soluție de compromis. Interesant, nu?
2. CE TREBUIE SĂ REȚINEM DIN EXPERIMENTUL LUI ASCH?
- Oamenii sunt influențabili mai ușor decât s-ar crede, mai ușor decât le-ar place lor înșiși să creadă.
- Există o presiune grupului, oricât de eterogen ar fi acesta. Condiția e să existe un grup.
- Presiunea se manifestă optim atunci când există unanimitate, nu doar majoritate. În lipsa unanimității, subiectul nostru își va regăsi curajul și liberul arbitru.
Și încă ceva. E o vorbă. Când două persoane îți spun că ești beat, te duci să te culci. Experimentul lui Ash demonstrează că dacă trei persoane îți spun că ai băut, deja ți-a crescut alcoolemia.
Și acum, întrucât ne aflăm pe un blog de comunicare, vă propun un exercițiu de imaginație. Avem datele lui Asch. Cunoaștem mărimea grupului ideal pentru a exercita presiunea. Câte situații când ați fost victimele manipulării puteți identifica? Vă dau un exemplu aparent banal. Sunteți la un meci de fotbal și persoana de alături spun că faultul a fost în careu. Voi, parcă nu sunteți convinși. Dar intervine o a doua și o a treia persoană. Din ce în ce mai vehemente. Rezultatul? Îl cunoașteți mai bine decât bine, chiar dacă nu vreți să recunoașteți. Tarde are o carte pe această temă 😉
3. EXPERIMENTUL RECREAT DUPĂ 10 ANI (1970)
În 1962, experimentul lui Asch va fi recreat într-un episod al faimosului spectacol de divertisment american, Candid Camera (Camera Ascunsă). Numit „Face the Rear” (ro. Fața la perete), l-am prezentat într-un articol sub denumirea neoficială „experimentul din lift”.
- http://www.age-of-the-sage.org/psychology/social/asch_conformity.html ↩
- Jean-Claude Abric, Psihologia Comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2002, pp. 148-159 ↩
2
aprilie
EXPERIMENTUL MILGRAM. CÂT DE OBEDIENȚI SUNTEM ÎN REALITATE?
Articol de 3780 de cuvinte. Timp pentru citire: 18 – 30 minute
Weekendul trecut mi s-a „refrișat” memoria la master (nu vă gândeați la asta, nu?), subiectul zilei fiind unul cunoscut încă din primii ani de facultate: experimentul Milgram despre obediența față de autoritate. Întrebați un prieten, rudă, cunoștință, vecin de cubicul dacă este obedient. El? Ea? Nici pomeneală! Cum adică obedient? Supus, cuminte, docil? Apără și păzește. Fă-ți cruce cu limba-n cerul gurii. Dacă nu cumva se va arăta deranjat(ă) de întrebare, următorul pas este un monolog inexorabil despre atitudinea rebelă de zici că ai în față întreagă flotă așteptând să iasă din hiperspațiu. Și nu te mai salvează nici C3P0, R2D2 sau vreun ewok îmblănit.
Adevărul dragilor, ne place au ba, este că sunt m cu toții obedienți. Așa ne învață încă de mici. „Sandi, să asculți pe mămica!”, că de nu o iei… în aripă. Și apare clasificarea timpurie: copii ascultători sau neascultători, buni ori nebun(atici), docili ori îndărătnici / încăpățânați. Primii sunt serviți drept exemplu celor din urmă. Devin modele. Arhetipuri. Problema se pune până unde merge obediența față de autoritate. Există un prag interior similar primei legi gândite de Asimov? „Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău.”1 Ori suntem „maimuțe goale” degrabă vărsătoare de sânge?
Conținut:
- Cine a fost Stanley Milgram?
- Cum și-a pregătit Stanley Milgram experimentul din 1963
- Desfășurarea experimentului Milgram
- Experimentul Milgram pe video (varianta extinsă)
- Rezultatele experimentului
- Ce este starea agentică?
- Variațiile și concluziile experimentelor lui Milgram despre obediență
Stanley Milgram şi aparatul de „șocuri”
Sursă foto: http://chronicle.com/blogs/percolator/the-secret-milgram-experiments/33173
CINE A FOST STANLEY MILGRAM?
Un tip psiholog decedat din păcate la doar 51 de ani, căci altfel ar fi trăit și azi. Probabil. Mama sa a fost româncă (Adele), tatăl ungur (Samuel Milgram), iar el s-a născut (cu siguranță) la New York în 1933, familia sa fugind din Europa odată nebunia colectivă începea să cuprindă bătrânul continent.
A fost licențiat în științe politice la Colegiul Queens (din New York) , obținându-și doctoratul în psihologie socială la faimoasa universitate Harvard în 1960.
Cunoscut îndeosebi datorită experimentului care-i poartă azi numele, Milgram a mai testat experimental câteva ipoteze interesante precum fenomenul „lumii mici” care spune că între două persoane complet străine din lume sunt în medie șase interpuși, străinul cunoscut sau legătura dintre comportamentul antisocial și predispoziția pentru consumul produselor media.
Aș mai aminti legătura dintre Stanley Milgram și alt cercetător devenit „nume” de experiment. Milgram i-a fost asistent lui Solomon Asch, cel de la care am învățat cum se manifestă conformismul de grup.
CUM ȘI-A PREGĂTIT STANLEY MILGRAM EXPERIMENTUL DIN 1963
Ultima mare conflagrație mondială, încheiată cu aruncarea bombelor atomice și seria de procese de la Nuremberg, aveau să-i suscite interesul psihologului american Stanley Milgram care s-a întrebat ce mecanisme există în spatele unor acte de o cruzime ne neînchipuite pentru o lume „civilizată”. Așa cum scrie Douglas Mook într-o carte unde tratează 58 de experimente majore din psihologie, inclusiv experimentul Milgram2, „ne putem consola cu gândul că liderii naziști, gărzile și administratorii lagărelor de concentrare erau de obicei oameni răi”3, dar nu riscăm o abordare simplistă? Vedem în continuare când vorbim despre experimentul Milgram.
La vreun an după procesul lui Adolf Eichmann, Milgram începe să recruteze prin anunțuri plasate în ziarele locale din new Haven și prin postere, oameni dispuși să participe la un studiu privind învățarea. Pentru o oră din timpul lor, recruții primeau 4 dolari plus 50 de cenți pentru transport (cât era biletul de autobuz din Hew Haven).
Erau eligibili bărbații cu vârsta între 20 și 50 ani (mai puțin studenții sau cei înscriși la colegiu), căutându-se cu predicție muncitori, angajați ai municipalității, frizeri, oameni de afaceri, muncitori în construcții, dar și profesori sau absolvenți cu studii superioare. Educația subiecților varia așadar de la persoane care nu terminaseră liceul la deținători de doctorate4
Din aproximativ 350.000 de oameni vizați, au răspuns afirmativ doar 296, drept pentru care s-a trecut la abordarea lor prin poștă pentru a se ajunge la 500, numărul scontat de subiecți pentru experiment.
Scenariul era următorul. Subiectul ajunge în laboratorul de psihologie al universității Yale unde îl întâmpină un bărbat de 47 de ani (un complice, dar subiectul nostru nu are de unde să știe) care-i mărturisește că a venit tot datorită anunțului din ziar. Descendent al irlandezilor nord-americani, observatorii aveau să-l descrie pe acesta ca fiind o persoană manierată și amabilă. Nicidecum ca cineva pe care să ți-l dorești pe scaunul electric. Dar să nu anticipăm. 😉
Conducătorul experimentului Milgram, elevul (complicele) și profesorul (subiectul naiv)
Rolul conducătorului de experiment era jucat de un profesor de biologie de 31 ani, îmbrăcat într-un halat gri de tehnician. Cu o figură impasibilă și atitudine severă, acesta înmânează celor doi (subiectului și complicelui) 4 dolari și jumătate, menționând că orice s-ar întâmpla în timpul experimentului, banii le rămân. Le descrie apoi rolul declarat al experimentului (capacitatea de învățare prin aplicarea pedepsei), urmând ca unul să joace rolul „profesorului”, iar celălalt să fie „elevul”. Tragerea la soți era trucată, drept urmare subiectul naiv ajungea întotdeauna pe scaunul profesorului ori mai corect spus… la butoane.
Complicele era dus într-o cameră adiacentă. Sub privirile conducătorului de experiment și ale „profesorului” era legat de scaun (pentru a nu e răni venea imediat explicația) și i se montau electrozi pe mână.5
Experimentul Milgram. Diagrama
Sursă foto: http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment
În camera principală, „profesorul” primea instrucțiuni despre cum va decurge evaluarea:
- Trebuie să citească la început o serie de cuvinte asociate de genul „cer albastru”, „zi frumoasă”, „rață sălbatică ” și tot așa.
- În timpul evaluării, fiecare cuvânt era urmat de alte patru variante dintre care elevul o va indica pe cea corectă. Cer: 1) albastru; 2) verde; 3) roșu; 4) portocaliu.
- Pentru fiecare răspuns greșit profesorul trebuie să aplice un șoc electric elevului, șocul crescând la fiecare eroare cu câte 15 volți. Se poate merge până la un maxim posibil de 450 de volți. Lipsa oricărui răspuns se consideră răspuns greșit . Dacă se ajungea la 450 de volți înainte de fi epuizate toate întrebările, subiectul este informat să continue cu valoarea maximă a șocului.
- Pentru a nu exista nici un dubiu privind veridicitatea aparatului de administrat șocuri, acesta era marcat „SHOCK GENERATOR, TYPE ZLB, DYSON INSTRUMENT COMPANY, WALTHAM, MASS. OUTPUT 15 VOLTS—450 VOLTS”, fiecărui comutator fiindu-i indicată valoarea (15V, 30V, 45V și tot așa până la 450V). Alături de acestea se găseau nouă etichete: „Șoc ușor”, ”„Șoc mediu”, „Șoc puternic”, „Șoc foarte puternic”, „Șoc intens”, „Șoc foarte intens” și „Pericol: șoc sever”. Pe ultimele două etichete se regăseau câte trei de X.
Un șoc de 45 de volți „de control”(șoc ușor) era administrat apoi „profesorului”. Și începem. Bzz-bzz.
DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI MILGRAM
Fără a bănui că dispozitivul din fața sa este cu rol decorativ, iar în cealaltă cameră complicele nu este nicidecum legat la „scaunul electric” (vedeți mai jos o imagine din filmul Experimenter unde este recreat cu fidelitate experimentul Milgram), „profesorul” își intră în rol. Citește perechile de cuvinte, decide dacă răspunsul primit este corect și, dacă nu, aplică șocul (de fiecare dată în creștere cu 15 volți), anunțând prin microfon elevului valoarea ce urmează să-i fie administrată.
Jim Gaffigan in EXPERIMENTER, a Magnolia Pictures release. Photo courtesy of Magnolia Pictures.
Scenariul gândit de Milgram era ca profesorul să primească în medie un răspuns bun la trei greșite, astfel încât crească relativ rapid șocul, oferindu-i posibilitatea de a merge până la capăt.
Pe parcursul testării (asta în experimentul Milgram original întrucât au existat peste 20 variante, vreo 25 sau 26), „profesorul” nu are nici un fel de contact cu elevul din camera alăturată, nu-i aude protestele, vaietele sau strigătele. Singurul mod de comunicare este becul ce se aprinde (sau nu) cu varianta de răspuns. La aplicarea șocului de 300 de volți și la cel imediat următor, victima lovește în perete suficient de puternic pentru a fi auzită, apoi nu mai furnizează nici un răspuns .6
În varianta surprinsă pentru posteritate pe video, „elevul” reacționează vocal, răspunsurile fiind înregistrate în prealabil pe bandă de magnetofon. Până la 75 de volți nu dă semne de disconfort, apoi între 75 și 105 volți mormăie nemulțumit, la 120 de volți cere să se încheie experimentul întrucât a devenit dureros, geme la 135 de volți, plânge la 150 de volți strigând „Conducătorule, scoate-mă de aici! Nu mai vreau să fac parte din experiment. Refuz să continui!”, la 180 de volți spune că „Nu mai suport durerea” și țipă agonizant la 270 de volți. La 300 de volți, la fel. Nu mai furnizează nici un răspuns.7
Subiectul poate abandona în orice moment experimentului , dar atunci când manifestă dorința de a renunța, intervine conducătorul experimentului Milgram. Tipul scorțos în halat gri și cravată. Reprezentatul autorității. Cu voce fermă dar neamenințătoare, el are patru replici standardizate. În ordine:
- „Vă rog să continuați” sau „Continuați, vă rog continuați”;
- „Experimentul cere să continuați”;
- „Este esențial să continuați”;
- „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”.
Dacă după ce s-a depășit intervenția cu numărul 4 subiectul încerca să renunțe, experimentul se considerat încheiat. Ne aflam în fața unui subiect „neobedient”. Iar atunci când în timpul examinării subiectul se arăta îngrijorat de starea fizică a elevului său, răspunsul conducătorului era următorul: „Cu toate că șocurile pot fi extrem de dureroase, nu provoacă răni permanente.”, urmând să continue cu replica numărul doi („Experimentul cere să continuați). Orice apropiere empatică („elevul n-a vrea să continue experimentul”) era urmată de altă replică standard: „Indiferent dacă elevului îi place sau nu, tu trebuie să continui până ce a învățat toate perechile de cuvinte corect. Așa că te rog, continuă.” Apoi șirul se relua, iar de la numărul doi (dacă era nevoie).
Revin la cele patru replici. Citiți-le și recitiți-le. Trei și patru sunt cel puțin absurde. „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”. „Ba am de ales. Opțiunea numărul unu este că nu trebuie să continui dacă nu vreau!” spune un subiect (îl vom vedea pe film imediat la 11’50’’), în fapt unul dintre puținii raționali. Dar de câte ori nu ni s-a spus (în familie, la școală, la locul de muncă ori aiurea) că nu avem de ales ? Din „condamnați să fim liberi” rostit de Sartre, societatea pare a fi reținut doar sentința implacabilă. Măcar aceeași societate încurajează consumul de produse media. Să dăm drumul la film, atunci.
Subiectul neobedient. Mai degrabă o excepție.
EXPERIMENTUL MILGRAM PE VIDEO (VARIANTA EXTINSĂ)
REZULTATELE EXPERIMENTULUI
Ce credeți? Cât de departe vor merge „profesorii”? Sau cât de departe ați merge voi?
Milgram și-a pus aceeași întrebare, apelând la ajutorul a 14 psihologi de la Yale. Le-a prezentat mecanismul experimentului, rugându-i să anticipeze cât la sută dintre subiecți vor merge până la capăt cu aplicarea șocului de 450 de volți. Cei mai neîncrezători în natura umană au prognozat un 3%, în timp ce media nu a depășit 1,2%.
Rezultatele au fost… șocante. Pentru toată lumea. Mici și mari, specialiști și nespecialiști. Din 40 de subiecți, 26 au mers până la capăt. Un procent de 65%.8 Șocul mediu administrat a fost de aproximativ 360 volți.
Repet. 65% dintre subiecți au aplicat ceea ce credeau a fi un șoc mortal de 450 de volți unui necunoscut „simpatic” pentru că n-a reușit să coreleze cuvintele dintr-o listă. Pentru 4 dolari și un bilet de autobuz. 😉 Dus. De fapt, nu pentru 4 dolari. Pentru că așa li s-a cerut. Pentru că „autoritatea” (prin reprezentantul ei cu halat gri și cravată, nu uitați de cravată) și-a asumat răspunderea. Din acel moment vor fi ras, prăjit sau fript, decapitat, eviscerat, spintecat, tocat sau gazat, hăcuit, sfârtecat, ciopârțit orice le ieșea în cale. Iar fi omorât cu ziarul ca în Postal 2. Cu „pixul cu lanternă” sau „markerul permanent” 😉
Au făcut acest lucru cu inima împăcată? Nu. Nu erau niște sadici. Nici cei din experimentul închisorii Stanford nu erau sadici, însă au ajuns să se comporte ca atare.
„Am observat un om de afaceri matur și inițial echilibrat intrând în laborator cu un zâmbet și fiind foarte încrezător în el. Pe parcursul a 20 de minute a fost redus la o ruină care se bâlbâia și avea convulsii și care se apropia rapid de un colaps nervos. Se trăgea încontinuu de lobul urechii și își freca mâinile. La un moment dat chiar își apăsa cu pumnul fruntea bombănind: „Of, Doamne, hai să ne oprim!” Totuși, a continuat să răspundă la fiecare cuvânt al experimentatorului și s-a supus până la final.”9
Sau alt exemplu.
„Morris Braverman este un asistent social vârstă de 39 de ani. Pare mai în vârstă datorită cheliei și a comportamentului serios. Fruntea îi este îmbrobonată de parcă pe față i se așterne povara lumii întregi. E inteligent și, prin urmare, îngrijorat. Impresia lăsată este aceea a unui control de sine exacerbat, a unui om serios și care-și reprimă sentimentele, a cărui voce exersată e detașată de viața emoțională. Impresionează când vorbește, dar din vocea sa începe să transmită că e afectat. Pe măsură ce experimentul avansează, râsul își face apariția. Mai întâi reprimat, apoi crește în intensitate și devine distructiv. Râsul pare a fi declanșat de țipetele elevului.
Când elevul refuză să răspundă, iar conducătorul experimentului îi confirmă că lipsa răspunsului echivalează cu un răspuns greșit, urmează instrucțiunile ad-literam.
Înainte să administreze șocul de 315 volți comunică pe un ton oficial victimei „Domnule Wallace, tăcerea dumneavoastră trebuie să fie considerată un răspuns greșit”. Apoi îi administrează șocul. Cu inima îndoită se oferă să facă schimb de locuri cu elevul, apoi îl interpelează pe conducătorul experimentului. „Trebuie să respect instrucțiunile întocmai?” Este satisfăcut de răspunsul afirmativ primit. Este rafinat și maniera autoritară în care se exprimă face cu greu față râsului ce devine ascuțit.”10
Iată cum un om inteligent, manierat, echilibrat emoționat este scos din zona de confort psihologic și adus în pragul căderii nervoase. Majoritatea subiecților s-au confruntat cu transpirații, bâlbâieli, stări de nervozitate excesivă și mai ales un râs isteric, iar în câteva cazuri experimentul a fost oprit din cauza acestui râs.
Vizibil deranjați, ce i-a determinat două treimi dintre subiecți să tortureze un om până la moarte? Să le luăm pe rând11:
- Dezumanizarea victimei. „E amuzant cum începi să uiți că există un tip acolo, chiar dacă îl auzi. Preț de mult timp m-am concentrat doar pe apăsarea întrerupătoarelor și citirea cuvintelor” spunea unul dintre „profesori”. Scoți omul din ecuație așadar. Îl operaționalizezi.12
- Așa numitul fenomen al „pantei alunecoase”. Dorința de fi consistent cu actualul curs al acțiunii. În ce moment subiecții ar fi trebuit să de decupleze de la rolul de asistent (al diavolului, că tot aminteam de experimentul Stanford) pentru a redeveni ființe autonome? Nu există o linie de demarcație. Acțiunea lor era să administreze un șoc electric cu 15 volți mai mare decât precedentul. Conta prea puțin dacă se ajungea la 150, 300 sau 450 de volți. Milgram însuși nu diferențiază în analiza datelor între cei care abandonează la 150, 180, 350 de volți, șamd. Tot subiecți neobedienți îi numește.
- Transferul responsabilității. Similară cu dezumanizarea victimei, doar că acum „profesorii” s-au transformat ei înșiși în instrumente aflate în mâinile autorității. Nu mai erau ființe autonome, ci extensii care dădeau glas sau duceau la îndeplinire o voință superioară. Milgram numește asta „stare agentică”.13
STAREA AGENTICĂ
Ce determină un individ să intre în starea agentică? Să devină „brațul” ce duce la îndeplinire voința altei persoane? După Milgram , agentul trebuie să fie convins că altcineva își asumă răspunderea faptelor (chiar dacă n-o declară explicit) și doi, persoana care emite ordinele, e văzută ca fiind îndreptățită să facă acest lucru. Deține argumentul legitimității. Conducătorul experimentului avea inclusiv o ținută specifică. O uniformă.
Când într-o altă variație a experimentului conducătorul lasă loc unui asistent, obediența scade și nu puțini sunt cei care refuză să mai administreze șocurile. La fel, atunci când li se reamintește „profesorilor” că poartă întreaga răspundere pentru acțiunile întreprinse, aproape nimeni nu sa mai supune. Dar când celor aflați pe punctul de a renunța li se întărește convingerea că sunt absolviți de orice răspundere, ei merg până la capăt.14 La capătul lumii unde sălășluiesc monștrii. Monștrii din interior.
Din perspectiva cibernetică, spune Milgram, starea agentică survine atunci când o entitate auto-reglementată suferă modifică astfel încât să poată funcționa în interiorul unui sistem ierarhic controlat. Un om, în schimb, intră în stare agentică odată pus într-o situație care-l expune reglementărilor unei persoane cu un status superior.
VARIAŢIILE ŞI CONCLUZIILE EXPERIMENTELOR LUI MILGRAM DESPRE OBEDIENȚĂ
Stanley Milgram a realizat numai puțin de 18 experimente încercând să identifice factorii care contribuie la exacerbarea ori diminuarea obedienței.
În primele patru experimente încerca să vadă în ce măsură apropierea de victimă influențează comportamentul profesorilor15. Plasarea în aceeași cameră a profesorului și a elevului determină o scădere a procentului celor obedienți (dispuși să aplice șocul maxim, 450 de volți) de la 65% la 40%. Iar dacă între cei doi se stabilește o legătură fizică, acest procent coboară până la 30%. În schimb, introducerea comunicării verbale are prea puțină importanță, doar un singur „obedient” renunțând între experimentele 1 și 2.
Prezența fizică a autorității (simbolizată prin omul în halat de laborant și cravată) este crucială. În experimentul cu numărul 716, conducătorul părăsește zona de acțiune, mulțumindu-se să comunice instrucțiunile „profesorului” prin telefon. Rezultatul? O scădere drastică a procentului obedienților la 20%. Se pare că rezistăm mai bine autorității odată ne poziționăm la o oarecare distanță.
Să conteze atât de mult locația aleasă pentru desfășurarea experimentului (laboratorul de psihologie al universității Yale)? Milgram a schimbat-o pentru experimentul cu numărul 10 în detrimentul unei clădiri de birouri. A scăzut iarăși procentul obedienților la 47,5%17.
E clar. Bărbații sunt niște sadici au clamat unele voci. Vă las să ghici care. Femeile n-ar fi în stare să tortureze niște oameni nevinovați doar pentru testa o teorie. Așa s-a născut experimentul cu numărul 818, când locul bărbaților între 20 și 50 de ani a fost luat de persoane de gen feminin. Nici o diferență. 26 de subiecți obedienți din 40, 65% procentul. Egalitatea de genuri a triumfat în experimentul Milgram. Măcar aici.
Și dacă subiecții ar avea libertatea să aleagă valoarea șocului fără a fi obligați la creșterea progresivă din 15 în 15 volți19? Majoritatea vor aplica un șoc scăzut (între 15 și 50), câțiva șocuri moderate (între 75 și 120), foarte puțini șocuri severe (dar nu mai mult de 150), unul recurge la șocul sever (375 de volți) și tot unul apasă pe comutatorul de 450 de volți. Procentul celor care apelează la valoarea maximă a pedepsei chiar dacă nu sunt obligați este de 2,5%, nicidecum zero. Întotdeauna se mai găsește un zelos dornic să-și trăiască cele 15 minute de glorie, un Torquemada al vremurilor moderne dornic să pună punct, să stingă lumină. Punct pun și eu, însă nu înainte de a vă invita (autoritar) să descărcați însemnările lui Stanley Milgram reunite în cartea sa din 1974 „The Perils of Obedience” (ro. „Pericolele obedienței”).DESCARCĂ PERICOLELE OBEDIENȚEI (PDF)
https://www.stefamedia.com/o-minte-curioasa-carte-brian-grazer/#cartea-o-minte-curioasa